Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi?
Interviu cu Părintele Justin Pârvu,
realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012
Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în
preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă
Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor
din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare
aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la
petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate
abate asupra lor…
Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu
începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu
pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin
care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că
am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e
rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare
încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte
la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu
vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi.
Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial,
noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea,
iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie;
ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună
cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se
gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum
gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o
dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare
în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi,
tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul
la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar
alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire
sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel
care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme
de prigoană.
De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi
înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim
împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta
viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum: în faţă mirosea a
puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate
aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră
spre a ne aduce la pocăinţă.
Nu credeţi că este periculoasă poziţia
României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe
ruşi?
Asupra României se abate exact același pericol ca
în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia
Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui
această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre
Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai
întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu
mai au nevoie de biserică. Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a
dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța
spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom
lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea
bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării
după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am
primit-o din familiile noastre.
Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?
Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră
prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se
vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia
lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui
să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am
ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care
vor aduce roadă.
Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care
ne aflăm?
Numai toiagul dreptului mai poate să
trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un
învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm
că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu
curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor
lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al
naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe
Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim
cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de
azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim
la Dumnezeu.
Credeţi că statele unite în organizaţiile
acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea
popoarelor?
Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea.
Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac
acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după
război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă
teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri
Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns
Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat
Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la
pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se
întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.
Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu
puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină
Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?
Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot
timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază
niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel
Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta
înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi.
Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne
atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi
să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee,
bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de
fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia
şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului
modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este
puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel
înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în
aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la
rasa galbenă.
Părinte, în cazul unui război, credeţi că e
bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?
Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban
şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva
de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul
sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului,
Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi
că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd
credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai
stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează
credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să
aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este
sistemul dictatorial… haosul.
Totuşi sunt creştini care încearcă să
supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii
creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere
sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă
scânteia credinţei?
Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi
oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl
deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este
rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost
şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor.
Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică,
fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune
mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către
Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această
rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la
rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră,
căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a
monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în
cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti.
De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru,
că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar
face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de
silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.
De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti,
acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?
Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru
că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când
suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut
să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi
sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi
duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu
le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom
tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile
sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi
mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în
fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.
Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci
când va veni prigoana?
În vreme de prigoană creştinii să se
adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un
preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din
secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în
spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor
să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii
Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau
Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au
izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în
faţa fiarei roşii.
Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei,
pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană
sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul
adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul
adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu
candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când
vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să
jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută
Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta
trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.
Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici
iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare
ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât
ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă
Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu,
înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un
astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că
era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se
cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei
astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei
păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii
evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui
Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne
înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să
vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele
noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care
se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele
comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne
zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.
interviu apărut în revista
ATITUDINI, nr. 25
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu